Creatii

Crearea lumii
Cum eu nu am pe nimeni,
Nici tu nu ai pe nimeni,
Care să te iubească,
Să-ți spun o idee nebunească,
Să sufle vântu-asupra noastră,
Să ne ridice-n nori, ca pasărea măiastră,
Să pice jos, hainele, trupurile lor,
Să se unească precum fumul,
Într-un singur rotocol,
Într-o singură bucată rotundă de humă.
Deci, lumea noastră a fost făcută în glumă.
Dintr-o idee nebuna,
De doi îndrăgostiți, sub clar de lună...


Închisoare
În închisoarea mea mă scurg cu greu printre lumini
Iar timpul meu cade domol,din ce în ce mai rar
Vocea ta e singura care-mi dă viață în mâini
Ascultă-mi gândul rătăcit,privește-mă,rămâi cu mine,așadar.

Mai am un dor și-o inimă ce bate în pieptul de argint,
Ochiul meu în loc să se închidă rece,se-aprinde iar liniștitor
Privind lumina printre gratii,el se rotește gânditor
Aduce-n zbor,cu aripi de sidef,tot ce-i mai bun pe-acest pământ.

Mă dor coardele pieptului când îmi aduc aminte și oftez
De viața mea de înainte,de tot ce-a fost,pot numai să visez
Văd iarăși pânze albe fluturând pe apă în apus
O barcă mare,ținută-n viață d-echipaj,mă bucură nespus.

Năluca asta-i doar a mea și nu mi-e frică s-o îmbrățișez
Căci uneori nici eu nu știu de e aievea sau visez
De-nnebunesc sau poate scap din lanțuri de robie
Azi nu-mi mai pasă căci în piept iubirea îmi e vie.

Aștept chircit pe patul de lemn putrezit
O porumbiță de aur sfânt aduce un răvaș l-al ei picior
Din somnul meu tresar de-ndată de un fâlfâit trezit
În cele câteva cuvinte de amor citite,o recunosc,de dorul ei mă înfior
Și timpul petrecut aici,îmi pare mai ușor.

Mamaie
Mamaie,dacă tu nu vezi nici ochiul
Acului,cum vrei să coși?
Nu mai coase atâta cu ață albă
Că sunt destule lucruri cusute cu fir alb.
Lumea e un imens petec.
Cusut și el cu ață albă.
Câteodată îmi vine să-l rup
Cu dinții,cu unghiile,
Să-l arunc în patru zări
Și a doua zi să fac eu,
Un nou petec de lume
Dintr-o bucată de piele
De arici sau de cămilă.
O să văd eu ce găsesc sub pat
Sau ce îmi crește pe perete la noapte.
E trecut de zi,e aproape noapte.
Luna stă la geam,soarele bate la ușă.
De sub plapuma groasă
În camera scundă tamponată cu aer cald,
Bolnăvicios,a dispărut mamaia.
S-a evaporat.
Nu mă mai strigă nimeni să-i bag pe ac.
Acul stă în perniță pe perete și strălucește
În întuneric.Ușa s-a trâmtit greu în urma fantomei mamaiei mele.
Nu mai răsună niciun glas în camera scundă și eu aștept,
Viața și nemurirea,bucuria și un nou apus,
Fierbinte,toropitor,în miez de zi…

Iarna ucigasa
Nu mai sunt grăunţe-n butoi
Zgârii cu canciocul fundul gol
E atât de frig şi de gol în curte la noi
Că mi-au degerat mâinile în vântul domol...

Grămezi de zăpadă acoperă grădina pustie
Stau singuri în ger pomii, săracii noştri pruni
E pustie grădina, cele vecine par părăsite;mie
Mi se pare că trăiesc în câmpul pustiu, respir printre pomi

E frig în încăperea asta polară,
Ce flori?Am gheaţă, bucăţi, lipite de geam,
Uşa abia se deschide, apa e toată o bucată-n găleată
Încălzesc apa să-mi fac ceva cald acum.

Simt că îngheaţă şi suflul în mine,
Mă urc pe un scaun că-mi îngheaţă picioru-ncălţat
Stau lângă aragaz şi pare că mi-e bine
Ma uit in oglinda de frig îngheţată:nasul mi-e roşu, faţa un bulgăr de zăpad

E frig de te usuci, ţi se scurg gândurile
Cu groază te gândeşti, de-ai rămâne blocat în încăperea asta
Cu siguranţă te vor prinde mort zorile
Căci totul e gheaţă, abia flacăra aragazului mai dezgheaţă ceva

Pereti de bca, pereti ai morţii albe
Atât de liniştită pare lumea d-afară, ceasul trece
Raţele se aleargă pe zăpadă, fumul încearcă alene să iasă pe hornurile bolnave
E totul o mare de zăpadă şi-un frig ucigaş îmi degeră mâinile, acum chiar vinete

Simt că deşi iubesc zăpada asta pură
Şi luna pe care asear-o vedeam printre crengile încărcate
Fumul ce flutură pe cer ca un fular în vânt, iară
Încep să urăsc frigul care-mi ucide speranţa, simt c-o să mor de iarna mea îngropată…

Încerc să fug, dar ea e oriunde
E gheaţă la scară, vezi să nu cazi
Îmi zicea cineva cu faţa niciunde
Mai contează de-alunesc?vreau să-mi duc ciocolata caldă, în casă, azi…

Unde să fugi când cazi în noianul de zăpadă
E strada un mormânt alb, de frig pustiit
Simt că nu îmi pasă, poate orice,de la streaşină să cadă
De lângă sobă, cana caldă în degetele vinete, nu mă mişc!